Adulter (18+)

Adulter (18+)

Preț de Listă: 251,00 MDL (52,51 RON)

Preț: 176,00 MDL (36,82 RON)

Economisești: 75,00 MDL (15,69 RON) (29%)

Disponibilitate: Stoc epuizat

Descriere

Cartea este disponibilă și în ediție electronică la prețul de 89,99 MDL.

Linda tocmai a împlinit 31 de ani şi, în ochii celorlalţi, are o viaţă perfectă – o căsnicie exemplară, doi copii reuşiţi, o carieră de succes şi o casă luxoasă în Geneva. De fapt, ea se află la capătul puterilor, într-atât o oboseşte mimarea unei fericiri pe care nu o simte.

Numai că într-o zi îl reîntâlneşte pe Jacob, un fost coleg de care fusese îndrăgostită în adolescenţă, ajuns acum un om politic influent. În timpul interviului pe care acesta i-l acordă, în ziarista de succes se redeşteaptă o pasiune de mult uitată. Linda va încerca să trăiască deplin această iubire imposibilă, şi nu-şi va găsi fericirea până nu-şi va explora fără teamă abisurile sufletului.

Romanul Adulter ilustrează criza existenţială a unei tinere femei din zilele noastre, surprinzând cu fineţe psihologică încercările prin care trece pentru a se regăsi.

Lansat în portugheză în aprilie 2014, cu drepturi vândute deja în 45 de ţări, noul roman al lui Paulo Coelho a devenit bestseller la numai câteva zile de la apariţie în cele peste 20 de ţări în care a fost publicat până acum, printre care Brazilia, Portugalia, Franţa, Polonia, Coreea de Sud, Statele Unite, Marea Britanie, Spania.

În Statele Unite numele lui Paulo Coelho se regăşte de două ori în aceeaşi săptămână a lunii septembrie în The New York Times Best Sellers List. O dată cu romanul „Alchimistul“ care se află pe locul 2 în topul bestsellerurilor paperback trade fiction, atingând astfel un nou record cu 318 săptămâni de prezenţă continuă în listă, iar a doua oară cu explozivul roman Adulter, care a fost cartea verii 2014 şi a intrat direct pe locul 2 în celebrul clasament al bestsellerurilor The New York Times.

 

Recenzii


 

„Un roman care combină teme delicate precum depresia, infidelitatea şi rutina căsniciei, presărate cu misticismul caracteristic acestui vrăjitor al literelor.“ -- O Globo Extra, Brazilia, 2014

"Adulter este un roman „provocator şi profund, o carte despre descoperirea pasiunii în viaţă şi a ceea ce înseamnă să fii liber. O carte care te pune pe gânduri şi o lectură copleşitoare pentru oricine şi-a pus vreodată întrebarea: Asta este tot?." -- Hutchinson

„O soţie nefericită, un amant sălbatic. Cu Adulter, scriitorul ne uluieşte.“ -- Oggi, Italia, iunie 2014

„Din întuneric la lumină, se prăbuşeşte în adâncuri şi explodează spre cer.“ -- Le Parisien, Franţa, mai 2014

„Coelho explorează noi graniţe ale păcatului feminin.” -- Il Messaggero, Italia, iunie 2014

„O poveste fascinantă despre frica existenţială, trădare şi păcat.“ -- Chicago Tribune, SUA, august 2014

„Un studiu inteligent despre lupta unei femei pentru a se simţi vie, pentru a înţelege ce este important în viaţă şi ce este doar frivolitate.“ -- We Love This Book, Marea Britanie, august 2014

„Adulterul” – noul roman al lui Paulo Coelho – conţine şi câteva lecţii de jurnalism pe care le dă cititorilor eroina principală, Linda, o jurnalistă care „face toate lucrurile cu o maximă eficienţă şi o minimă implicare personală”. Această femeie de 31 de ani pe care bărbaţii o „doresc, iar femeile o invidiază” este, bineînţeles, dedicată „meseriei şi vrea să salveze lumea”.” -- Igor Guzun, blogul www.aiciscriu.eu

 

Citate din romanul ”Adulter”


 

Nu există nimic care să nu se rezolve cu timpul.

După o anumită vârstă, începem să afişăm o mască de siguranţă şi certitudini. Cu timpul, masca asta se lipeşte de faţă şi nu se mai poate desprinde. În copilărie am învăţat că, dacă plângem, primim afecţiune; dacă arătăm că suntem trişti, primim consolare. Dacă nu reuşim să convingem cu zâmbetul nostru, sigur vom convinge cu lacrimile. Dar nu mai plângem – decât în baie, când nu ne aude nimeni –, nici nu zâmbim – decât copiilor noştri. Nu ne manifestăm sentimentele pentru ca ceilalţi să nu ne considere vulnerabili şi să profite de asta.

Nu tu îţi alegi viaţa: ea este cea care te alege. N-are rost să te întrebi de ce ai parte de bucurii sau tristeţi. Acceptă şi mergi mai departe. Nu ne alegem vieţile, dar hotărâm ce să facem cu bucuriile şi tristeţile pe care le primim.

Nu există un moment mai bun decât toamna ca să începem să uităm lucrurile care ne deranjează. Le lăsăm să se desprindă de noi ca frunzele uscate, gândim să dansăm din nou, să profităm de fiecare fărâmă dintr-un soare care încă mai arde, să ne încălzim mintea şi trupul la razele lui, înainte să pălească şi să se transforme doar într-o lumină slabă pe cer.

Tot ce căutăm cu mult entuziasm de îndată ce atingem vârsta adultă – dragoste, slujbă, credinţă – se transformă până la urmă într-o povară prea grea. Există un singur mijloc de a scăpa din asta: prin iubire. A iubi înseamnă a transforma sclavia în libertate.

 

 

 

Primele Pagini


 

În fiecare dimineaţă, când deschid ochii spre ceea ce se cheamă „o nouă zi“, îmi vine să-i închid la loc şi să nu mă scol din pat. Dar trebuie.

Am un soţ minunat, îndrăgostit nebuneşte de mine, patron al unui respectabil fond de investiţii şi care anual – chiar împotriva voinţei sale – figurează pe lista celor mai bogate 300 de persoane din Elveţia, conform revistei Bilan.

Am doi copii care sunt „raţiunea mea de a trăi“ (cum spun prietenele mele). Dimineaţa devreme trebuie să le pregătesc micul dejun şi să-i duc la şcoală – la cinci minute pe jos de casă – unde stau până după-amiaza, ceea ce îmi permite să lucrez şi să-mi ocup timpul. După ore, o bonă filipineză are grijă de ei până ce eu şi soţul meu ne întoarcem acasă.

Îmi place serviciul meu. Sunt o jurnalistă cunoscută şi lucrez la un ziar respectabil care se găseşte în mai toate chioşcurile din Geneva, unde locuim.

O dată pe an plec în călătorie cu toată familia, în general în locuri paradiziace, cu plaje minunate, în oraşe „exotice“ locuite de oameni sărmani, care ne fac să ne simţim şi mai bogaţi, privilegiaţi şi recunoscători pentru bine cuvântările pe care ni le-a oferit viaţa.

Încă nu m-am prezentat. Îmi pare bine, mă cheamă Linda. Am 31 de ani, 1,75 m înălţime, 68 de kilograme şi mă îmbrac cu cele mai bune haine pe care banii le pot cumpăra (graţie generozităţii fără limite a soţului meu). Bărbaţii mă doresc, iar femeile mă invidiază.

Şi totuşi, în fiecare dimineaţă, când deschid ochii în lumea asta ideală la care visează toţi şi în care puţini reuşesc să trăiască, ştiu că ziua mea va fi un dezastru. La începutul acestui an nu-mi puneam nici o întrebare, îmi vedeam doar de viaţă, deşi din când în când mă simţeam vinovată că am mai mult decât merit. Într-o zi, în timp ce pregăteam micul dejun pentru toţi (mi-aduc aminte că era deja primăvară şi florile începeau să înmugurească în grădină) m-am întrebat: „Vasăzică asta e?“

Nu trebuia să-mi pun această întrebare. Dar a fost vina unui scriitor pe care îl intervievasem în ajun şi care, la un moment dat, îmi spusese:

- Nu mă interesează câtuşi de puţin să fiu fericit. Prefer să trăiesc cu pasiune, ceea ce implică un risc, pentru că nu ştim niciodată peste ce vom da mai târziu.

Atunci mi-am spus: Sărmanul. Nu e niciodată mulţumit. O să moară trist şi frustrat.

A doua zi mi-am dat seama că eu nu riscam nimic.

Ştiu peste ce voi da mai târziu: o altă zi exact la fel cu cea anterioară. Pasiune? Păi, îmi iubesc soţul, ceea ce e o garanţie că nu am să fac o depresie fiindcă sunt obligată să trăiesc cu cineva numai din motive financiare, pentru copii şi pentru aparenţe.

Locuiesc în ţara cea mai sigură din lume, totul în viaţa mea e bine orânduit, sunt o mamă şi o soţie bună. Am primit o educaţie protestantă rigidă şi intenţionez să-mi educ aşa şi copiii. Nu fac nici un pas greşit, fiindcă ştiu că pot strica totul. Fac toate lucrurile cu o maximă eficienţă şi o minimă implicare personală. Când eram mai tânără, am suferit din cauza unor iubiri neîmpărtăşite, ca orice om normal.

Dar de când m-am măritat timpul s-a oprit în loc.

Până ce l-am întâlnit pe blestematul acela de scriitor cu răspunsul lui. La urma urmei, ce este greşit în privinţa rutinei şi a plictiselii?

Sinceră să fiu, absolut nimic. Doar…

…doar teroarea secretă ca totul să nu se schimbe de la o oră la alta, luându-mă pe nepregătite.

Din clipa când am avut acest gând nefast într-o dimineaţă minunată, a început să-mi fie frică. Oare aş fi în stare să înfrunt lumea singură dacă soţul meu ar muri? Da, mi-am răspuns mie însămi, deoarece moştenirea de la el ar fi suficientă ca să susţină mai multe generaţii. Dar, dacă aş muri eu, cine va avea grijă de copii? Soţul meu drag. Dar el se va recăsători până la urmă, fiindcă e bogat, fermecător şi inteligent. Copiii mei ar rămâne oare pe mâini bune?

Primul pas a fost să încerc să răspund la toate îndoielile mele. Şi, cu cât răspundeam mai mult, cu atât apăreau mai multe întrebări. Oare îşi va găsi o amantă când voi fi bătrână? Oare are deja pe altcineva, pentru că nu mai facem dragoste ca înainte? Oare crede că eu am pe altcineva, fiindcă nu am mai manifestat mult interes în ultimii trei ani?

Niciodată nu ne-am certat din gelozie, ceea ce mi se părea minunat, dar din dimineaţa aceea de primăvară am început să bănuiesc că nu era vorba decât de o totală lipsă de iubire de ambele părţi.

Am făcut tot posibilul să nu mă mai gândesc la asta.

Timp de o săptămână, de câte ori plecam de la serviciu mă duceam să cumpăr câte ceva în Rue du Rhône. Nu mă interesa nimic în mod deosebit, dar cel puţin simţeam că sunt pe cale – să spunem – să schimb ceva având nevoie de un obiect de care nu aveam nevoie înainte, descoperind un aparat electrocasnic pe care nu îl cunoşteam, deşi e foarte greu să apară ceva nou în împărăţia electrocasnicelor. Nu intram în magazinele pentru copii, ca să nu-i răsfăţ pe ai mei cu daruri zilnice. La fel, nu intram în magazinele cu articole pentru bărbaţi, ca soţul meu să nu înceapă să devină bănuitor din cauza generozităţii mele excesive.

Când ajungeam acasă şi intram în regatul fermecat al vieţii mele personale, totul părea minunat preţ de trei, patru ore, până ce mergeau toţi la culcare. Atunci, încetul cu încetul, se instala coşmarul.

Îmi închipui că pasiunea e pentru tineri, iar lipsa ei trebuie să fie normală la vârsta mea. Nu asta mă înspăimântă.

Azi, după câteva luni, sunt o femeie sfâşiată între teroarea că totul se va schimba şi teroarea că totul va continua la fel pentru tot restul zilelor mele. Se spune că, pe măsură ce se apropie vara, începem să avem idei destul de ciudate, ne simţim mai mici pentru că petrecem mai mult timp în aer liber şi asta ne arată dimensiunea lumii. Orizontul se îndepărtează, dincolo de nori şi de pereţii casei noastre.

Tot ce se poate. Dar nu mai reuşesc să dorm cum trebuie şi asta nu din cauza căldurii. Când vine noaptea şi nu vede nimeni, mi-e teamă de orice: de viaţă; de moarte; de dragoste şi de lipsa ei; de faptul că toate lucrurile noi devin obiceiuri; de faptul că pierd cei mai buni ani din viaţă într-o rutină care se va repeta până la moarte; şi de ideea de a înfrunta necunoscutul, oricât de surescitant şi de aventuros ar fi.

Fireşte, caut să mă consolez cu suferinţa celuilalt.

Dau drumul la televizor, urmăresc un telejurnal oare care. Văd o infinitate de ştiri dspre accidente, oameni rămaşi fără locuinţă din cauza unor fenomene ale naturii, refugiaţi. Câţi bolnavi or fi existând pe planetă în clipa asta? Câţi suferă, în tăcere sau urlând, nedreptăţi şi trădări? Câţi săraci, şomeri şi prizonieri există?

Schimb canalul. Văd o telenovelă ori un film care mă distrage pentru câteva minute sau ore. Mor de frică să nu se trezească bărbatul meu şi să mă întrebe: „Ce se întâmplă, dragostea mea?“ Fiindcă ar trebui să răspund că totul e în regulă. Mai rău ar fi – cum s-a întâmplat deja de două, trei ori luna trecută – dacă, de îndată ce ne-am culca, s-ar decide să-şi aşeze mâna pe coapsa mea, să urce încetişor şi să înceapă să mă atingă. Pot să mă prefac că am orgasm – am făcut-o de multe ori – , dar pur şi simplu nu mai am chef să mă umezesc.

Ar trebui să spun că sunt foarte obosită, iar el, fără să mărturisească niciodată că e enervat, mi-ar da un sărut, s-ar întoarce cu spatele, ar privi ultimele ştiri pe tabletă şi ar aştepta ziua următoare. Şi atunci m-aş ruga să fie el obosit, foarte obosit.

Dar nu e întotdeauna aşa. Din când în când trebuie să iau eu iniţiativa. Nu pot să-l resping două nopţi la rând, altfel ar sfârşi prin a-şi căuta o amantă, şi nu vreau să-l pierd. Cu un pic de masturbare reuşesc să mă umezesc înainte, şi totul revine la normal.

„Totul revine la normal“ înseamnă: nimic nu va fi ca înainte, ca pe timpul când încă mai eram un mister unul pentru celălalt.

Să menţii aceeaşi flacără după zece ani de căsnicie mi se pare o aberaţie. Şi, de câte ori mă prefac a găsi plăcere în sex, mor puţin pe dinăuntru. Puţin? Parcă mă golesc mai repede decât credeam.

Prietenele mele zic că am noroc – fiindcă le mint spunând că facem dragoste des, aşa cum ele mă mint spunând că nu ştiu cum reuşesc soţii lor să-şi mai menţină interesul. Afirmă că sexul în căsnicie nu e interesant decât în primii cinci ani, după care e nevoie de puţină „fantezie“. Să închizi ochii şi să-ţi imaginezi că întins peste tine se află vecinul tău, făcând lucruri pe care soţul niciodată nu le-ar îndrăzni. Să te închipui posedată de el şi de soţul tău în acelaşi timp, toate perversităţile şi toate jocurile interzise.

 

Interviu cu Paulo Coelho


 

Editura Sextante: De ce aţi ales adulterul ca temă a noului dumneavoastră roman?

Paulo Coelho: Ţin permanent legatura cu cititorii mei prin intermediul reţelelor sociale şi am remarcat că există mai multe comentarii despre depresie. La început am postat câte ceva despre acest subiect, şi apoi, în mod anonim şi printre alte comentarii, i-am rugat pe ceilalţi să-şi împărtăşească problemele. Spre totala mea surprindere, comentariile lor nu erau despre această suferinţă ci, mai degrabă, despre trădare. Fără să-mi dau seama, a început să se formeze un tipar şi, ulterior, ideea s-a metamorfozat în povestea acestei cărţi.

Care a fost procesul prin care aţi dezvoltat această temă? Când postam pe aceste forumuri, niciodată nu m-am prezentat ca autor, ci ca bărbat sau ca femeie care a înşelat sau a fost înşelat/înşelată. Şi ulterior am reusit să înţeleg complexităţile scenariilor dintre doi oameni. Am început să înţeleg dificultatea de a trece peste o trădare, care deseori duce la despărţire, chiar dacă cei implicaţi regretă cele întâmplate.

Am observat că numitorul comun al multor dintre aceste poveşti auzite e căsătoria, şi ca adulterul e forma de tradare cea mai des întâlnită (lucru care mi s-a părut cu atât mai interesant). Atunci am început să scriu această carte, care de fapt se scrisese deja singură.

Cum aţi procedat ca să găsiţi această voce feminină şi, ulterior, să o transpuneţi pe hârtie? Am mai scris din perspectivă feminină şi înainte – în „Unsprezece minute“ am scris din perspectiva unei prostituate; în „La râul Piedra am şezut şi am plâns“ am scris din perspectiva unei femei care îşi caută iubitul. M-am adâncit atât de mult în vieţile acestor personaje despre care am scris, încât graniţele au devenit foarte neclare; uneori, mi-e greu să diferenţiez între vocea mea şi a celorlalte personaje.

Acesta să fie oare drumul către fericire? Mai întâi trebuie să definim cuvântul „trădare“. Cu siguranţă nu e o cale care să-mi fi adus fericirea, sau cea pe care aş alege-o. Pentru a face alegerea corectă, trebuie să înţelegi că o căsnicie nu e un lucru static. Este dinamic şi într-o continuă schimbare. Poţi rămâne căsătorit cu aceeaşi femeie timp de zece ani şi să crezi că este aceeaşi persoana cu care te-ai însurat, dar nu este aşa. Ea a evoluat şi, cel mai probabil, la fel şi tu. Calea către fericire este implicarea.

Care este cel mai mare pericol pentru o relaţie între două persoane? Cel mai mare pericol este „vampirizarea“ relaţiei şi faptul că poţi ajunge să crezi că vei rămâne în acea relaţie pentru totdeauna.

Dacă eşti cu cineva, dragostea trebuie sa fie elementul principal al respectivei relaţii; nu poţi să te bazezi pe alte lucruri cum ar fi slujba sau copiii că vor remedia eventualele probleme ale relaţiei. Trebuie să fii cu cineva care să te facă să te simţi fericit(ă) că trăieşti; făra asta, e greu să mergi înainte.

Învinge dragostea totul? Da. cel mai bun exemplu este Iisus care iartă şi mântuieşte. Eu înţeleg importanţa iertării. Cred că am trecut cu toţii prin asta; dragostea şi iertarea sunt esenţiale pentru o relaţie sănătoasă. Dar odată cu acestea apare şi conflictul. Conflictul este un lucru perfect normal, şi unii chiar îl recomandă. Contrar părerii generale, el este un lucru necesar pentru menţinerea unei relaţii.

Sunteţi de acord cu proverbul „Ignoranţa este binecuvântare“? Nu, primele mele cărţi au fost scrise în exil. Necunoaşterea doar ne intensifică emoţiile. Oamenii se pot amăgi. Putem, desigur, să ne minţim, dar secretele fac mult mai mult rău decât sinceritatea.

(Interviul cu Paulo Coelho, realizat de Editura Sextante din Brazilia, este publicat de „Adevărul“, în exclusivitate în România, prin intermediul Editurii Humanitas Fiction)

 

Despre Autor


 

Paulo Coehlo, scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro în 1947. Înainte de a deveni unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii şi un veritabil fenomen al culturii de masă, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet.0 În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera literară. 

Cărțile lui Paulo Coehlo s-au vândut în peste 100 de milioane de exemplare. Bestseller-ul Alchimistul a fost cumpărat în peste 65 milioane de exemplare. Editura Humanitas a anunțat în cursul anului 2011 vânzări de peste 1 milion de exemplare ale cărților lui Paulo Coehlo.

 

Detaliile Produsului

Titlu Original: Adultério
Titlu în Traducere: Adultery (english), Адюльтер (русский)
Limba: Română
Coperta: Copertă moale
Pagini: 256
Editura: Humanitas
Apariția: Octombrie 2014
ISBN: 978-973-689-759-7
Dimensiuni: 13 x 20 cm
Greutatea: 0.4000

Pareri

Bestseller.md îți mai recomandă: