Uneori recunoaștem o poezie înainte să o ascultăm. Primul vers cheamă imediat continuarea, rostirea capătă ritmul învățat cândva, iar sensul pare deja stabilit. Cu „Limba noastră” se poate întâmpla tocmai acest lucru: familiaritatea ne ajută să păstrăm poemul, dar ne poate face să trecem prea repede peste el. Știm ce urmează și nu mai observăm ce se schimbă de la o imagine la alta.
O cale de întoarcere este să citim și paginile din jur. Volumul Limba Noastră de Alexei Mateevici, adună voci și forme diferite: chemare colectivă, rugăciune, cântec, evocare. Poemul care dă titlul cărții rămâne important, însă începe să se audă altfel când nu mai ocupă singur întreaga scenă.
De la cuvântul solemn la lucrurile care se văd
În poemul cunoscut, limba trece prin imagini concrete: comoară, foc, cântec, pâine, ape, rostire religioasă. Nu avem doar o definiție pe care s-o memorăm, ci o succesiune de încercări de a spune ce ține un grai viu. Fiecare imagine mută accentul. Uneori contează ceea ce păstrăm, alteori ceea ce trezim, împărțim sau rostim împreună.
Merită urmărite verbele la fel de atent ca imaginile. Poemul cere o participare, nu doar o admirație de la distanță. Cititorul poate observa cum se trece de la descriere la îndemn și cum se schimbă, odată cu această trecere, poziția celui care ascultă. Nu mai suntem numai martorii unei laude; suntem chemați să ne gândim ce facem cu ceea ce am primit.
Această întrebare deschide restul volumului: cine vorbește, cui i se adresează și ce așteaptă de la celălalt? Răspunsurile nu sunt mereu aceleași. Tocmai schimbarea lor îl scoate pe Mateevici din imaginea unui autor redus la o singură poezie.
„Mama”: cine spune „eu”?
În „Mama”, vocea care vorbește este a unei mame. Ea își amintește copilul purtat și ocrotit, rugăciunile pentru el și plecarea lui la război. A identifica vocea de la început schimbă lectura: nu urmărim un fiu care își descrie mama, ci o mamă care își reconstruiește legătura cu fiul.
Poemul pune aproape grija de la începutul vieții și pierderea de mai târziu. Ocrotirea nu poate opri istoria, iar cuvintele dragostei se întâlnesc cu vocabularul jertfei. Încheierea poate stârni întrebări unui cititor de astăzi. Putem recunoaște solemnitatea fără să netezim durerea și fără să transformăm reacția mamei într-o formulă simplă, potrivită oricărei pierderi.
Aici este util să lăsăm două lucruri să existe împreună: contextul și sensibilitatea textului, pe de o parte, propriile noastre întrebări, pe de alta. Lectura atentă nu cere să fim imediat de acord cu fiecare gest al vocii poetice. Cere să vedem ce spune și din ce situație vorbește.
Un cântec de leagăn care privește și spre viitor
„Cântec de leagăn” începe prin apropierea dintre cer, Nistru și copilul adormit. Repetiția și adresarea tandră alcătuiesc un spațiu de ocrotire. Dar dorințele rostite pentru copil depășesc somnul liniștit: apar creșterea, locul natal și speranța unei îndreptări a lumii.
Schimbarea aceasta merită observată fără grabă. Adultul îi vorbește copilului, însă își spune și propriile așteptări. Cât din cântec îi aparține celui mic și cât comunității care speră prin el? Întrebarea nu anulează tandrețea. O face mai complexă, fiindcă în același glas se întâlnesc grija imediată și un viitor încă necunoscut.
Citit după „Mama”, cântecul capătă o tensiune aparte. Într-un text, vocea privește înapoi spre viața fiului; în celălalt, înainte, spre ceea ce ar putea deveni copilul. Nu trebuie să presupunem că cele două poeme formează o singură poveste. Apropierea lor este o posibilitate de lectură, nu o biografie inventată.
Repetiția din „Roagă-te”
În „Roagă-te”, îndemnul revine în împrejurări opuse: bucurie și suferință, putere și slăbiciune, apropierea celui iubit și existența dușmanului. Repetiția păstrează o continuitate în mijlocul schimbării. Formula rămâne recognoscibilă, dar situația în care este rostită îi modifică greutatea.
Putem citi această construcție literar, urmărind ritmul, adresarea și opozițiile, fără să pretindem că toți cititorii au aceeași raportare la credință. În lumea poemului, rugăciunea însoțește întreaga viață. Ea nu este rezervată doar momentului în care nu mai există alt sprijin.
Întoarcerea la poemul cunoscut
După aceste pagini, „Limba noastră” poate fi recitită cu o atenție nouă pentru vocile pe care le cuprinde un grai: mama, copilul, omul care se roagă, comunitatea care își caută viitorul. Cuvântul solemn are în spate și rostiri mici, repetate în case, în cântece și în clipe de teamă.
Nu e nevoie să uităm versurile memorate. Putem doar să întrerupem pentru o clipă recitarea automată și să ne întrebăm ce imagine am trecut cu vederea. Apoi să deschidem la un poem mai puțin cunoscut. Uneori acesta ne ajută să auzim din nou tocmai textul pe care credeam că îl știm cel mai bine.
Descoperă volumul Limba Noastră pe Bestseller.md. Pentru alte lecturi în română, poți explora și catalogul Bestseller.ro.
