Șoapte de nuc. Proză scurtă

„Ion Druţă domină suveran proza scurtă a anilor ’60-’70. Schiţele şi povestirile sale erau de o prospeţime neobişnuită faţă de schematismul indus şi vulgarităţile ideologice proliferate de I. Canna şi alţi breslaşi. Sania, Murgul în Crimeea, Bătrâneţe, haine grele – şi nu numai – rămân să ilustreze şi azi specia şi epoca...

Atunci când Vasile Coroban încerca să impună modele epice de valoare, spiritul său greu de mulţumit avea de ales din contemporani doar mostre din nuvelele lui Druţă. Subtilul critic ştia de ce: proza mică a scriitorului ataca, memorabil şi incitant, problemele mari ale existenţei – viaţa şi moartea, trecerea abrazivă a omului prin timp, datoria şi sacrificiul, efemerul şi frumuseţea netrecătoare.” -- Eugen Lungu

Frament:

”Când rândunica își face cuibul, când drumul prinde a toarce cărărușe, când mugurul își desface din fașă podoaba lui verde, atunci vine să mă vadă copilăria.
Vine încet, numărându-și pașii, ca să-i pară drumul mai scurt. Vine cu o nuielușă subțioară, smulsă de tata din gard, căci drumețului multe i se întâmplă.

Vine cu basmaua mamei așezată în jurul gâtului – vântul e vânt și niciodată să nu-i dai crezare.Și tot vine și vine – când călare, când cu trenul, când
pe jos, până ce se pomenește ajunsă. O mână mică și degerată se adună să bată în ușa casei mele, dar stă o clipă la îndoială și pumnișorul se desface înapoi. Cine știe, este el acasă ori nu este?

Și apoi, dacă este, e singur acasă ori mai sunt oameni la dânsul? Iar dacă sunt oameni străini, apoi cum să intri,  cum  să  le  dai  bună  ziua,  unde  să  te oprești și ce să le răspunzi dacă te vor întreba ceva...

Nu se poate hotărî nici să bată, nici să sune, dar îi simt suflarea lângă ușă. Vin și deschid. E ea, senina mea copilărie. Parcă  aș  crede,  parcă  n-aș  crede  una  ca  asta...”

Despre Autor

Ion Druță (3 septembrie 1928, comuna Horodiştea, fostul judeţ Soroca, azi în raionul Donduşeni). Cele dintîi povestiri îi sînt publicate la începutul anilor ’50. Primul volum de schiţe şi nuvele, La noi în sat, vede lumina zilei în 1953, fiind urmat de alte povestiri, apoi de romanul Frunze de dor (scris în 1955, publicat în 1957). Colaborează la ziarele Ţăranul Sovietic, Moldova socialistă şi la revista Femeia Moldovei. Absolvă Cursurile superioare de literatură de pe lîngă
Institutul de Literatură „A. M. Gorki” al Uniunii Scriitorilor din URSS (1957).

Criticile distru-gătoare din partea oficialităţilor comuniste din RSS Moldovenească vizînd scrierile sale, mai ales romanul Povara bunătăţii noastre (1963, prima parte Balade din cîmpie, integralPovara bunătăţii noastre, 1970), precum şi filmul Ultima lună de toamnă, îl fac pe autor să se stabilească cu traiul la Moscova (1959).