Regina Nopții [Carte Tipărită]

Regina Nopții [Carte Tipărită]
89,00 MDL (18,62 RON)

Disponibilitate: Stoc epuizat

Descriere

Cartea este disponibilă și în ediție electronică.

Ce dramă trăiește o femeie când nu-i iubită ani la rând. Ce dezastru poate provoca ea însăși când e iubită din nou, dar nu mai crede în iubire! În niciun fel de iubire.

E un roman de dragoste. E despre o femeie care are totul pentru a fi fericită, dar nu e. Și nici nu vrea să se prefacă că e fericită, cum o fac multe femei. În apogeul frământărilor hotărăște să părăsească lumea care n-o mai interesează și pleacă acolo unde n-o așteaptă nimeni…

„Dacă pe o femeie n-o poți reține cu dragostea, atunci n-o mai poți reține cu nimic”.

 

Recenzie Bestseller.md


 

Adriana, după o căsnicie nereușită se dedică pe deplin carierei și ajunge să conducă o renumită revistă pentru femei în Bruxelles. Are tot de ce are nevoie o femeie: carieră, bani, sex, dar nu și iubire. Într-o zi se decide să plece de tot ce înseamnă viața modernă și vine pe o mică insulă grecească, ferită de turiști.

Călătoria pare să se termine fără să înceapă când din prima zi scuterul pe care îl conduce este lovit de un automobil, iar Adriana suferă o fractură la picior care o ține imobilizată timp o lună într-o odaie… cu vedere la mare și la frumoasa grădină cu flori a lui Dimitris, cel care a accidentat-o și care își asumă recuperarea ei.

Dimitris, cu 12 ani mai tânăr, se simte pe zi ce trece tot mai atașat de Adriana care îl ține la distanță și refuză să admită o relație de iubire. Se însănătoșește și pleacă. “Dacă nu poți reține o femeie cu dragostea, n-o mai poți reține cu nimic.”

“Ce dramă trăiește o femeie când nu-i iubită ani la rând. Ce dezastru poate provoca ea însăși când e iubită din nou, dar nu mai crede în iubire! În niciun fel de iubire.”

“Regina Nopții” este un roman de dragoste ce se citește foarte ușor datorită talentului de povestitoare a Liliei Calancea, a momentelor ce îți aduc zâmbetul pe buze, dar și a contrastelor între iubire și despărțire, fericire și tristețe, viață și moarte.

Motivul cimitirului este prezent de mai multe ori pe parcursul romanului, amintindu-ne că suntem muritori și putem să nu mai avem o a doua șansă pentru a fi fericiți, pentru a iubi și a fi iubiți.

Din lectura romanului, bărbații ar putea învăța cum să aprecieze o femeie, cum trebuie să lupte pentru dragostea sa și cum să colecteze memorii, nu lucruri

Un debut senzațional, care ne face să privim cu încredere la perspectivele romanului contemporan din literatura basarabeană.

-- Recenzie de Ion Bargan

 

 

 

Citate din Carte


 

”Păzește-te de cel care crede că te iubește.”

”Într-adevăr, eram asaltată de priviri și atenția celor din generația ce și-a dat recent BAC-ul.
- De m-ar interesa feciorii ăștia măcar cât menta din paharul meu de mojito.”

”Câte perechi de pantofi, atâtea povești. Am stârnit mulți bărbați cu gambele mele superb cocoțate, însă, rareori când cineva m-a făcut să vibrez de dorința de a-l revedea a doua zi.”

"Ai avut amanți, dar n-ai avut iubiți. Tu ai nevoie de iubire, Adriana, nu de sex. Ai nevoie de un preludiu."

”O furtună e ca o femeie zbuciumată. Nu știi niciodată ce să te aștepți de la ea. Trebuie să ai răbdare. Multă răbdare.”

”- Cine mi-a pus rochia cât eram inconștientă?
  Păru surprins.
- Vrei să știi cine te-a dezbrăcat?
  Mi-am mutat ochii spre fereastră. Nu puteam să îndur privirea-i apăsată. Situația mă irita.
- De ce contează atât de mult? N-ai mai apărut goală în fața unui bărbat?
  Îmi mut nervos privirea spre el și rostesc dur:
- De obicei, eu aleg în fața cu să apăr goală!”

”Nu fugi după femeia care e fericită fără tine.”

”Oamenilor le este mai ușor să rămână fideli cuiva, mai greu, lor înșiși.

”- Ce ai învățat să faci bine la vârsta ta? Ca o profesionistă.
- Mmmm. Sex!
  Mă privi încremenit. Nu se aștepta la un astfel de răspuns.”

”Te-aș privi în fiecare dimineață cum dormi, dar tu nu mă lași.”

”Deși nu mă pricep la arhitectură, îmi vine să jur că vila asta a fost proiectată de un om fericit. Numai când ești fericit, poți crea astfel de splendori.”

”- Eu îți voi turna vin roșu, Adriana, iar tu privește atent spectacolul amanților eterni. Uite cum soarele sărută marea... În fiecare seară o sărută diferit. E amantul perfect.”

”Găsesc un mesaj scris de mâna lui Dimitris: "Adriana, am încercat să te opresc, dar n-am putut. Dacă nu poți reține o femeie cu dragoste, n-o mai poți reține cu nimic. În schimb măcar am izbutit să-ți îndeplinesc o poftă. Dacă mi-a reușit sau nu, poate că nu voi afla niciodată. Însă mereu și indiferent de toată lumea care ne desparte, tu vei rămâne pentru totdeauna Regina mea. Dimitris".

Ploaia își izbea cu ciudă lacrimile de geamul taxiului. Plângea în șiroaie, împreună cu mine.”

”Spunea cândva un autor celebru că lucrurile pe care nu le scriem nu există.”

"Ce drog dulce e privirea unui bărbat care te dorește, care freamătă de dorință la atingerea ta."

"Se fac deja zece zile de când Luis nu s-a mai atins de corpul meu. Mă doare tot trupul."

"Cred că m-am îndrăgostit de grija lui față de mine. Nimeni nu a mai avut atâta grijă de mine. Dar asta încă nu e iubire."

"Inutil să mă mai opun.
Îl iubesc.
O iubire cu efect întârziat... Ce tristețe."

"Să nu-ți fie frică să iubești. Nu fiecare are a doua șansă în iubire."

"Viața oricărei femei e un roman."

"Orice femeie trebuie să strălucească ca o rază lângă bărbatul iubit."

 

Citat din Regina Noptii de Lilia Calancea

 

Primele Pagini


 

Introducere

Eu nu ştiu să iubesc ca o femeie. În schimb, ştiu să fac bani ca un bărbat. Pentru un bărbat ar fi o calitate. Pentru o femeie – un dezastru. Am realizat dimensiunile dezastrului meu abia la treizeci şi şapte de ani. Târziu? O fi. Nu însă pentru bărbatul, mult prea tânăr decât mine, care a descoperit în mine o însuşire nebănuită până azi: darul de a iubi.

M-am mirat în faţa acestui dar, aşa cum te miri în faţa unui copac de la care nu te aşteptai să înflorească. Apoi am fugit. Departe de florile desfăcute şi de bărbatul care mă iubea.

Azi, după o toamnă umedă, rece şi amară, ca toate cafelele pe care le beau autocondamnată la singurătate, ce-aş mai putea schimba într-o poveste, care nu a fost doar a mea, dar în care mi-am luat libertatea să-i tai singură elanul, aripile şi finalul? Acum doar un miracol ar putea schimba deznodământul.

Dar eu nu sunt femeia care crede în miracole. Deşi nu sunt încă atât de bătrână ca să încep să-mi depăn amintirile la gura şemineului încins, chiar în ajun de Crăciun, o fac pentru mine, cu voce tare şi cu ochii înfipţi într-o flacără harnică. Singura care mă mai ţine trează şi vie.

Capitolul 1

M-am căsătorit, cred eu, prea repede, dar la fel de repede am şi divorţat. Iniţiativa nu a venit de la mine. A fost ideea iubitului meu soţ care, într-un moment neinspirat, a hotărât să se joace de-a şantajul. Într-un miez de ceartă, se răsti ameninţător la mine: „Mă duc să dau la divorţ!”. I-am răspuns cu un „du-te…” obosit şi am închis pentru totdeauna uşa dormitorului.

Nu agonisiserăm nimic în căsătoria noastră, în afară de disconfort şi nedumerire, de aceea ruptura oficială s-a produs indecent de repede. În ziua când ne-am ridicat certificatele de divorţ, proaspătul meu ex-soţ m-a oprit pe scările oficiului stării civile, profund dezamăgit că nu m-am opus chiar în ultimul moment, ca orice femeie care ţine la căsătorie, şi a murmurat abia auzit: „Şi dragostea noastră, Adriana?”

Cum era să-i lămuresc în două vorbe, acolo, pe scări, cu certificatul de divorţ în mână (o, ce ironie! chiar de culoarea excrementelor), că am redevenit doi străini cu acte în regulă. Dragoste? Nu mai era. Poate că la alţii iubirea moare încet, în agonie. A mea a murit imediat. Dintr-o singură lovitură. La primul şantaj. Iar tot ce-i mort trebuie îngropat fără întârziere. Pentru că, nu-i aşa, până şi cele mai frumoase hoituri put. Astfel, am închis în galop capitolul „Dragoste şi familie” şi am deschis unul nou „Studii şi carieră”.

* * *

Au trecut ani. Mulţi. Am devenit aşa cum visează să devină multe femei. Nu, nu o nevastă cu soţ, purtându-şi cu mândrie verigheta; cu doi copii (băiat şi apoi fetiţă!) şi cu un căţel flocos cu limba scoasă prin fereastra unei maşini de familie cu portbagaj lung. Nu. Sunt o femeie liberă, independentă şi stăpână pe viaţa mea.

Sunt redactor-şef la o revistă pentru femei şi, cu toate că am o reputaţie de şefă-năpârcă, pentru care munca e mai presus ca orice, am pondere în breasla în care mă învârtesc. Sunt prima care aprinde lumina în redacţie şi ultima care o stinge. Aşa a fost de când am păşit prima oară pragul oficiului. Pe vremuri, eram o studentă modestă în căutarea unui loc de stagiu. Stagiul era tot atât de important ca teza de licenţă.

Aşadar, visul meu era să ajung într-o redacţie bună. Am întocmit o listă cu cele mai bune cinci reviste de pe piaţă şi m-am apucat să bat pragurile. La patru din ele am fost refuzată. Îmi mai rămânea una. O revistă pentru femei. Eram disperată. Unu, pentru că era ultima mea şansă şi, doi, pentru că era o revistă pentru femei. Mă bântuia o temere.

Credeam că la crearea unei reviste pentru femei lucrează doar specialişti de modă, or, eu nu mă pricepeam deloc la boarfe, încălţăminte şi accesorii de lux. Nu că nu m-ar fi interesat sau nu mi-ar fi plăcut să umblu brambura prin magazine să aleg, să cumpăr, să port haine de o calitate impecabilă, nu. Ocoleam voit subiectul şi, mai ales, magazinele de brand, pentru simplul motiv că nu voiam să trăiesc umilinţa de a descoperi vreo rochie superbă sau vreo pereche de sandale care costă mai mult decât bursa mea pe-o lună.

La ce bun? Singurul lucru de marcă pe care îl purtam era o bască de lână verde, de la Blancq-Olibet, cu o etichetă brodată cu fir de aur şi roşu pe dosul creştetului. Mi-o făcuse cadou un coleg de facultate, Léon, cu care ieşisem câteva seri în oraş şi care mă mustra de fiecare dată:
– E răcoare în martie, Adriana. De ce umbli cu capul dezgolit?
– Pentru că nu-mi stă bine cu capul acoperit, mă justificam copilăreşte. De-ai şti câte bonete am probat?!

Într-o seară răcoroasă, mă aştepta lângă o florărie, cu mâinile la spate.
– Vino să-ţi arăt ceva, Adriana.
Mă întoarse cu faţa spre vitrina cu flori, lângă care mă aşteptase.
– Vezi oglinda din vitrină?

Printre orhideele multicolore răsărea o oglindă mare, prinsă într-un cadru greu, argintiu.
– Şi?

În loc de răspuns, am auzit un foşnet în spate, apoi i-am simţit palmele pe urechile mele. Cu gesturi tandre, încerca să-mi potrivească
pe cap o bască verde. Stăteam nemişcată. Eram curioasă. În sfârşit, mi-o fixă bine pe creştet, apoi îi trase un colţ spre stânga. Îmi aranjă pletele lungi pe umeri şi spuse încântat:
– Vezi cât de bine îţi scoate în evidenţă verdele ochilor?

M-am întors spre el şi l-am sărutat pe obraz.
– Văd.
Peste trei săptămâni, păşeam pragul redacţiei cu aceeaşi bască pe cap, pleoştita cochet spre stânga. Era o zi cu forfotă mare în redacţie. Într-o odaie lungă şi spaţioasă, cu ferestre enorme, stăteau aranjate faţă în faţă vreo zece birouri. Toţi aveau un aer preocupat, se agitau în toate părţile, care cu foi în mână, care cu ochii în ecrane şi degetele galopând pe taste. Nimeni nu vroia să-şi piardă o singură clipă cu o străină oprită în prag.

„E clar, mi-am zis, am nimerit rău de tot. Mai bine vin în altă zi”. Am oftat adânc şi m-am pornit spre ieşire. Dar nu apucai să fac primul pas, când, în aceeaşi clipă, tresării la auzul unei voci puternice. Bubui spontan dintr-o cameră alăturată:
– Unde e articolul Nathaliei? Mai avem o oră până la închiderea ediţiei! Ce mai aşteaptă?! Să vină Nathalie la mine! Imediat!

Câteva capete s-au dezlipit de ecran, schimbând priviri speriate şi nedumerite. Nathalie nu apărea de nicăieri. Se auzi un scârţâit de fotoliu, apoi un zgomot de tocuri păşind în crescendo pe parchet.

În pragul camerei alăturate apăru un cap platinat, cu pieptănătura impecabilă – te ducea cu gândul la o păpădie stropită de rouă – susţinut de un trup zvelt, deşi trecut de prima tinereţe.

O aromă iute de iasomie pătrunse odată cu ea în încăpere. Eram lângă perete şi-mi părea rău că nu reuşisem să ajung dincolo de el. Privirea ei scormonitoare şi dură nu prevestea nimic bun. Prezenţa ei îmi inspira o frică paralizantă. Amestecată totuşi cu un
licăr de interes.

– De ce nu vine Nathalie? întrebă aspru femeia.
În cele din urmă, cineva îşi drese vocea şi răspunse în şoaptă:
– Nu a văzut-o nimeni azi…
– E clar, bubui vocea, se întâmplă deja a doua oară şi de fiecare
dată când am nevoie de ea. Regretabil! pronunţă răspicat şi adaugă
nervos ca pentru sine.
– De data asta am să iau măsuri.

Privi superficial încăperea, de parcă nu vorbea cu oameni, ci cu ecrane, şi întrebă:
– Cine va scrie articolul în locul ei? În jumate de oră să-l văd
pe masă.
Nu rămase nici urmă din forfota pe care o văzusem doar cu
cinci minute în urmă. Încremeniseră toţi.
– Cum? Nimeni nu se încumetă să scrie un articol despre sex?

De ce mă faceţi să numesc pe cineva? Dacă nu vreţi să scrieţi, dragii mei, ce mai căutaţi în una dintre cele mai bune redacţii din
capitală? Aşadar, cine ia articolul? În redacţie se aşternu o tăcere jenantă.

Fără să mai aştept, am strigat de lângă perete:
– Eu! Eu mă ofer să scriu un articol …despre sex!

Zece capete se întoarseră simultan spre mine. Când m-a fixat cel de-al unsprezecelea cap-păpădie, mi-am scos cu mâini tremurânde
basca. Femeia mă luă în ţeapă cu privirea-i dură, apoi exclamă răspicat:
– Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici?

Cu un curaj, răsărit din disperarea în care mă pomenisem, am răspuns tare şi pronunţat:
– Sunt studentă la facultatea de jurnalism. Am venit să fac un stagiu în redacţia dumneavoastră.
Femeia clipi din ochi, rămase înţepenită pentru o clipă, apoi îşi reveni. Calculă ceva în minte şi rosti pe ton condescendent:

– Ia să vedem ce specialişti pregătesc universităţile de azi. Te poftesc în birou. Hai, repejor, fato!
Am zbughit-o spre ea. Nu aveam timp de pierdut.

Îmi făcu semn să mă aşez la o masă lungă. Îmi puse în faţă o foaie şi un creion.
– Îţi dau un sfert de oră. Ai titlul Dictatura orgasmului. Daca îmi place textul, te iau, daca nu, să nu te mai văd că pui piciorul
pe aici!

Şi am scris. Cu mâinile tremurânde şi cu basca pe genunchi. Era ultima mea şansă. Dacă picam testul, nu-mi rămânea decât să cutreier redacţiile de mâna a doua sau a treia, unde se scriu texte mediocre şi ieftine, între două ţigări puturoase şi bârfe de leliţe plictisite… Dar mie îmi plăcea să scriu. Eu îmi doream să învăţ să scriu bine. Cel mai bine! Şi să am mulţi cititori! Mă bântuia de
mult un vis îndrăzneţ şi… foarte real. 

Îmi imaginam, de atâtea ori, în miezul minţii mele, cititori aşezaţi la o terasă, într-o verandă sau în parc… savurându-mi articolele, cu ochi curioşi, avizi, cu zâmbet satisfăcut, odihnitor. Emoţiile pe care le trăiau, gândurile, acele scurte momente de deconectare se datorau scrisului meu…

– Gata! îmi luă foaia de sub nas. Se aşeză în faţa mea şi îşi coborî privirea pe hârtie. În timp ce ea îmi citea textul, eu îi citeam
expresia feţei. N-am desluşit nimic. Niciun muşchi nu clinti pe faţa ei până la sfârşitul articolului. Disperarea îmi puse din nou
gheara în gât.

– Faci greşeli şi nu ai talent!
Mi-am strâns basca între degete şi m-am ridicat să plec.
– Stai jos!
Am tresărit şi m-am aşezat la loc.
– Nu ai talent, dar cine a zis că eu caut talente? Faci greşeli, dar eu nu caut corector. În schimb, ai un stil viu şi musteşti de energie creatoare. Dacă îmi răspunzi sincer şi repede la câteva întrebări, putem negocia stagiul tău.

Voiam să respir uşurată, dar nu m-a lăsat. Împuşcă în mine cu întrebări, ca dintr-o mitralieră:
– Câţi ani ai?
– Douăzeci şi cinci.
– De când n-ai făcut sex?
– De-o lună.
– Ce carte ai pe noptieră?
– Le boucher, de Alina Reyes.
– Aaah, slobozi ea un zâmbet neaşteptat, apoi îşi lăsă ceafa pe
spatele fotoliului.

Aveam în faţă o altă femeie. Nu-mi venea să cred că o femeie aspră şi autoritară poate deveni instant blândă şi sensibilă, numai la auzul unui titlu de carte. Oftă visător şi adăugă:
– Delicioasă poveste!

Se întoarse spre mine cu o privire stranie. În ochi îi jucau o droaie de licurici aţâţaţi.
– Nu e uşor să scrii despre sex pentru sute de mii de femei. Tu ai reuşit să scrii un text bun. Ştii de ce?

Nu puteam să articulez o silabă în prezenţa ei, darămite să-mi dau cu părerea.
Aşteptă câteva clipe, apoi continuă:
– Eşti încă prea tânără ca să ai o experienţă sexuală, necesară pentru a scrie articole bune. În schimb, aşa cum am intuit, lipsa sexului îţi stimulează excelent imaginaţia şi argumentarea.

Se apropie amuzată de fereastră. Privi peste geam, zâmbind unui gând. Nu înţelegeam ce pune la cale. Disperarea mă slăbise pentru o clipă, dar lăsă loc fricii. O frică nedesluşită. De la femeia asta te puteai aştepta la orice. Până unde va merge? Unde vrea să ajungă? Oare e vorba doar de scris?

Se întoarse către mine cu o privire de prădător.
– Cât durează stagiul?
– Şase luni!
– Minunat! Îţi pun o singură condiţie. Dacă o accepţi, semnăm chiar acum contractul.
Aveam o presimţire parşivă, ca zâmbetul ei.
– Ce condiţie? şoptii gâtuit.
– Să scrii articole despre sex în abstinenţă totală. Timp de şase luni

– Asta înseamnă, simt cum îmi tremură vocea, înseamnă că… trebuie să accept un experiment pe corpul meu; că… trebuie să fiu în rol de cobai.

– Hai să-l numim experiment creativ.
– Credeţi că nu pot scrie articole bune făcând sex?
– Nu. Tocmai că dumneata, nu. Eşti genul de autor care scrie excelent doar în stare de tensiune maximă. Or, eu anume pentru asta te vreau aici. Pentru texte în care verbul vibrează, se zbate, se enervează, imploră, caută, pulsează. Timp de şase luni! Pe urmă,
faci ce vrei.

Am rămas în redacţie. Muncesc aici până în ziua de azi. E şi acum, una dintre cele mai bune reviste din domeniu. Cu timpul, i-am luat locul „doamnei-cu-cap-de-păpădie-n-rouă”. De fapt, chiar ea mi l-a oferit înainte de a pleca să-şi trăiască tihnit bătrâneţea pe una din insulele greceşti. Am preluat nu numai responsabilităţile ei, dar şi metoda ei de a munci. Sunt la fel de aspră şi autoritară. Şi numai două lucruri mă pot îmblânzi: cărţile şi sexul.

Experimentul de şase luni nu a fost fără consecinţe pentru viaţa mea sexuală. Atunci nu-mi trecuse o singură dată prin minte ideea să trişez, aşadar, am suportat stoic toate fazele: de la prima până la ultima zi de pact. Poate că înduram mai uşor abstinenţa dacă fructul nu-mi era oprit, ci băgat în sân. Dar nu…

Nu bănuisem până atunci ce vulcan nestăvilit stătea ascuns în pântecele meu. Ori de câte ori îi venea să erupă, eu îl înăbuşeam. Dar cu cât îl reprimam mai îndârjit, cu atât mă chinuia mai tare. 

După trei luni, sexul devenise o idee fixă, o obsesie. După patru luni, fanteziile mele sexuale au atins piscurile nebănuite ale imaginaţiei. După cinci luni, mi-am dat seama că iubesc toţi bărbaţii din lume şi îi vreau pe toţi odată. După şase luni, chiar în seara predării ultimului articol, m-am culcat cu primul student care îşi făcu loc în faţa mea în tren. Era târziu şi eram numai noi doi în compartiment. „E semn bun că s-a aşezat chiar în faţa mea, socoteam eu. Putea să aleagă orice alt loc liber, dar n-a făcut-o.”

Se aşeză relaxat cu o cărţulie în mână. Când o deschise, mai n-am gemut de uimire. „Ce noroc!”. Citea Le boucher de Alina Reyes. Inima mea a prins să bată accelerat, sângele mi se revărsă năvalnic în obraji. M-am băgat în geantă după sticla cu apă. Am luat câteva înghiţituri şi am respirat adânc.

Trenul se urni din loc şi cartea îi tresări uşor în mâini. Ce unghii frumoase avea, ce degete fine. Numai bune să strângă în palmă sânii mei întăriţi de-a binelea. Îmi simţi privirea şi se iţi de după copertă. Zâmbi amabil. Avea o privire albastră, senină, curioasă. Ne legănam în tactul vagonului, şi cu cât ne îndepărtam de peron, cu atât mă înstrăinam de luciditatea mea. Dintr-odată, trenul frână violent.

Am căzut cu mâinile pe genunchii băiatului. Am rămas aşa, cu mâinile pe blugii lui, fără să mă grăbesc să-i spun: „Îmi pare rău”. Mi-era totuşi frică. Frică să nu-l sperii. Băiatul zâmbi stânjenit, blocă pagina cu un deget şi mă privi încurcat. I-am fixat privirea şi l-am întrebat cuminte:
– Ai ajuns la pagina 40?
Roşi brusc. Dar nu se pierdu.
– La 63.
Era ca şi cum mi-ar fi răspuns „da”.

Ne-am trezit înfipţi unul în altul. Eu, cu o foame crâncenă, el, cu o curiozitate încinsă. Ce bine că purtam fustă. Ce bine că bărbaţii sunt curioşi. Ţin minte doar că uneori îmi defilau prin faţă copaci, case, coline. Fugeau de noi în altă lume. Noi ne mutaserăm în alta. Ne legănam ritmic între conștiinţă şi inconştienţă.

Ba reveneam în lumea reală, ba evadam din nou în lumea suspinelor. Un extaz comun izbucni în ţăndări cu puţin timp înainte de intrare în prima staţie. Se repezi fulger spre ieşire. Merci! îmi aruncă în urmă. Pe peron îl aştepta o fată. Îi zâmbi, o sărută pe
frunte şi o prinse de mijloc.

Am deschis fereastra şi l-am strigat: Monsieur! Îşi uitase cartea. Trenul se urni din loc. Am aruncat-o pe peron. Se aplecă după ea, apoi mă petrecu cu privirea: Merci! C’est gentil.

De atunci port fuste. De atunci bărbaţii există numai pentru sex. 

* * *

Aşadar, am treizeci şi şapte de ani (nu-mi ascund vârsta, nu pentru că nu mi-ar plăcea să fiu mai tânără, ci pentru că minciuna în sine m-ar umili), un nume şi o carieră la care am râvnit. Sunt o fire solitară. Cum solitară? Numai eu ştiu că sunt de capul meu, chiar dacă sunt însoţită. Paradoxal, bărbaţii de lângă mine nu prea mi-au înţeles starea. Unii au fost atât de insensibili încât m-au cerut de nevastă. Fără succes.

– Nu înţeleg, ce aştepţi de la un bărbat, Adriana? mă mustră blând, Laetitia, într-o seară de vineri, după ce i-am povestit că am ratat din nou şi conştient şansa de a mă prezenta în faţa primarului cu tricolor pe diagonală. Laetitia e asistenta mea şi avem străvechiul obicei să încheiem săptămâna cu o ciocolată fierbinte la Capoue, un local modest, dar cu amintiri preţioase din studenţie.

Laetitia e o nostimă. Ţine mult la mine. E mai mult decât o asistentă. Devotată şi răbdătoare, îmi simte perfect fluctuaţiile interne. Nu doar în redacţie, ci şi în situaţii mai personale. Cel mai mult o apreciez pentru o calitate rar întâlnită la o femeie: ştie să se abţină de la trăncăneală. Şi, cu toate acestea, e de un romantism uluitor. Mă întreb de fiecare dată cum izbuteşte să îmbine impulsurile romantice cu tăcerea inteligentă. Un cocteil extrem de rar şi erotic întâlnit la o femeie. Şi cu atât mai surprinzător, într-o redacţie de revistă pentru femei.

– Să fie un amant excelent. Atât. Un bărbat care începe să se gândească la însurătoare emană un aer de capitulare. Îşi pierde aerul de vânător, înţelegi? Leul se transformă în miel. Sex cu un mieluţ… Să mă păzească zeii! La ce bun să mă mărit? Ca să tânjesc după escapade extraconjugale?
– Da, Georges are aerul unui bărbat prea cumsecade.
– Cumsecade şi previzibil.
Înhaţ stiloul de pe birou şi-l învârtesc morişcă printre degete.
– Relaţia noastră s-a epuizat. Ştii că mă plictisesc bărbaţii fără
imaginaţie. Şi femeile la fel, dar cu ele nu mă culc.

 

Vezi pagina de Facebook a cărții!

 

Interviu cu Autoarea


 

Ești unul dintre cele mai populare personaje ale blogosferei din Moldova. Chiar dacă ai ieșit din anonimat și te-ai expus destul de mult în ultima vreme, ești, în continuare, o sursă de enigme și controverse, mai mult sau mai puțin controlate chiar de tine. Acum, a venit timpul să ne oferi chiar tu povestea unor personaje. Nu este un debut literar propriu-zis, pentru că scrii de câțiva ani, dar este prima ta experiență clasică, scrisă, tipărită. Cartea ta va avea miros de cerneală și, evident, o poveste. De-abia așteptăm să o aflăm.

 

  



Ai avut până acum câteva experiențe literare. Ai scris nuvele și chiar un roman, dar nu ai tipărit până acum nimic. Care a fost traseul spre prima ta carte reală, adevărată?

N-am avut niciodată ambiția să devin scriitoare. Hai să fim serioși, care scriitoare?” ar spune mulți care m-au cunoscut acum 5-10 ani. Nici acum nu-mi vine să cred că discut despre o carte pe care o public. Am început să scriu texte scurte pe blog, ca mulți alți bloggeri. Texte despre mine, despre observațiile mele, despre familia mea, despre amintirile mele din copilărie. Când am văzut că în afară de mine mai sunt oameni care îmi citesc însemnările, am încercat să scriu texte mai serioase: povești, schițe, nuvele în care lăsam imaginația să zburde pe colinele albe ale ecranului. Când au apărut primii cititori cu îndemnul: Lilia, scrie o carte!”

Am răspuns în glumă cu mini-romanul Comoara verișoarelor”, publicat în fragmente, pe blog.  A avut succes. Nu succesul cela de care huruie facebook-ul cu mii de aprecieri. A avut succes printre cititorii mei fideli. Romanul Regina nopții” era deja scris, dar eu încă nu eram hotărâtă să-l public pe hârtie. Am ezitat mult. Aveam de gând să-l public pe blog. Într-o zi totuși mi-am spus că ar trebui să încerc și experiența romanului tipărit. O ocazie rară să-mi văd cititorul la față.

Ai început să scrii pe blogul tău, alegând anonimatul și pseudonimul Soacra Mică. Cum a fost trecerea la numele tău, Lilia Calancea, cu care semnezi și prima ta carte? Nu ți-e dor de perioada de anonimat?

Pseudonimul Soacra Mică rima pe vremuri foarte bine cu textele mele provocatoare, pipărate, pline de nerv și de critică. Trei ani pentru anonimat e foarte mult. Era firesc să cresc și să depășesc o anumită etapă. Recent, soră mea m-a întrebat: De ce nu semnezi romanul cu pseudonimul Soacra Mică ?  I-am spus că „Regina nopții” e alt nivel de scriitură. Aș putea semna ca personaj folcloric o culegere de povești sau peripeții, expusă într-un limbaj arhaic, umoristic, dar nu un roman, care îmi pare mai elaborat decat tot ce-am scris până acum. Deci îl semnez cu numele meu real.

De anonimat mi-e dor din ce în ce mai rar, așa cum ți-e dor de copilăria din clasele primare. De copilul cela, un pic naiv, cu mult timp de pierdut, căutând peripeții și încredințat că poate schimba lumea.

Un roman – este o dorinţă de-a ta mai veche sau a fost ceva spontan? Cum a încolțit ideea acestei cărți? În cât timp ai scris-o și cât de greu ți-a fost să-i alegi un titlu?

Romanul „Regina Nopții” e o declarație de dragoste… pentru Grecia. Se născu iubirea mea, acum doi ani, din spuma mării, în apus de seară, pe o insulă grecească. De la ideea poveștii până la ultima redactare au trecut aproape doi ani. Titlul a existat înaintea romanului. Îl las pe cititor să descopere de ce l-am ales înainte de crearea poveștii.

Cum crezi că este cititorul romanului tău? Ți-ai ales vreun segment anume de populație, când ai scris cartea?

Probabil că femeile vor fi mai intrigate de roman, pentru că se vor identifica mai ușor cu naratoarea: o femeie care povestește de la persoana întâi. Dar n-aș vrea să afirm că nu am bărbați cititori. Pe unii îi cunosc, pe alții încă nu. Sper să am ocazia să-i cunosc poate la lansare.

Despre ce este acest roman, de fapt? Care este mesajul sau ideea pe care vrei să o transmiți?

E un roman de dragoste. E despre o femeie care are totul pentru a fi fericită, dar nu e. Și nici nu vrea să se prefacă că e fericită, cum o fac multe femei. În apogeul frământărilor hotărăște să părăsească lumea care n-o mai interesează și pleacă acolo unde n-o așteaptă nimeni…

În romanul tău, folosești persoana întâia, ca narațiune. Sunt momente, în care ești foarte ușor de confundat cu Adriana, eroina cărții tale. Cât ai împrumutat din tine când ai creat-o?

I-am împrumutat anii mei, decorul cu risipă de amănunte, unele monoloage și replici. Dar Adriana rămâne un personaj aparte.

Ce crezi tu că va rămâne în mintea cititorului ― ca episod sau personaj ― după citirea romanului tău? Ți-e teamă de critica publicului sau a scriitorilor cu experiență din Moldova?

Romanul meu a fost citit de câteva persoane din anturajul meu și una din întrebările comune a fost: Există cu adevărat insula? Da, există. Am fost acolo și am un reportaj cu poze, expus pe blogul meu blogdevineri.wordpress.com2012/08/24/albastrul-luxos-de-la-inousses/. Cred că ăsta a fost și scopul meu, să-mi seduc cititorul prin spectacolul naturii. Să-l fac să-i fie dor de mare, de nisipul cald, de apus, de esențialul care-l poate vindeca de toate frământările și aduce armonie în suflet. Alături de persoana iubită sau… fără.

De critică nu mi-e teamă. Mi-e teamă de lipsa ei. Dacă aș avea parte de vreo critică din partea scriitorilor, m-aș simți onorată. Chiar dacă m-aș pomeni dreasă cu ou și cu oțet.

Romanul tău conține scene erotice. Nu ți-a fost frică de reacția cititorilor în raport cu tine? Literatura de acest gen este mai mult decât binevenită, în ziua de azi. Este suficient să vedem reeditările celor 50 de umbre ale lui Grey, ca să ne dăm seama că este și momentul, și locul pentru cartea ta. Cât de greu ți-a fost să-ți asumi acele scene și cum crezi că se va schimba percepția față de tine, după ce se pune romanul în vânzare?


Romanul meu conține scene erotice, dar nu este un roman pornografic. Am mers pe senzual și pe sugestie. Eu respect inteligența cititorului, m-am străduit să nu fiu vulgară sau prea directă, dar nici fals pudică. Nu știu dacă fanilor celor 50 de umbre ale lui Gray o să le placă „decorul” meu erotic care, posibil, e mult prea romantic decât în trilogia ce a cunoscut succesul mondial. Povestea senzuală din „Regina nopții” se consumă în sânul naturii, fără stimulenți, jocuri dure, echipament pentru stoarcerea plăcerii fizice. Eu am descris instinctul și natura.

Romanul tău este despre o relație de iubire, care se întâmplă (sau nu) între o femeie aflată la apogeul vârstei și un bărbat mult mai mic decât ea. Crezi în finalul lor fericit, în viața reală?

Poate că n-ar trebui să abordez matematic problema, dar un decalaj de 12 ani dintre parteneri, de la o anumită vârstă a femeii, nu se mai simte. Mai ales, dacă femeia e trecută de 40. Să vă povestesc discuția mea cu o femeie de 50 de ani, în cadrul unul atelier de scriere erotică de la Bruxelles. Eu eram cea mai tânără participantă la atelier, 37 de ani. Cel mai în vârstă participant avea 93 de ani, un scriitor cochet, cu câteva cărți pe piață.

Într-o discuție în pauza de cafea, una dintre doamne, câstigătoarea consursului anual de nuvele 2013, mă întrebă ce anume mă blocase la scenele erotice din romanul meu. Eu i-am răspuns sincer, cu un clișeu „femeia e mult mai în vârstă ca bărbatul, nu-mi pare firesc să-i bag în pat”. La care doamna cere să-i precizez: Cu cât mai în vârstă?” După ce i-am răspuns, îmi zâmbi duios și matern, în același timp, și-mi spuse: „Lilia, adevăratul decalaj se simte abia de la 25 în sus. Relaxează-te și scrie, scrie, scrie…”

Ca să-ți răspund la întrebarea ta, da, eu cred într-o relație chiar și cu un decalaj de 25 de ani. Dar viitorul unei asemenea relații depinde foarte mult de femeie. Femeile își pun prea multe întrebări. Așadar, cu cât mai puțin femeia va calcula anii, cu atât mai fericită va fi în cuplu.

Multă lume consideră că să scrii proză este mai ușor decât să scrii un blog. Tu ce părere ai?

Blogul este deja o culegere de proză scurtă. Proza lungă, într-adevăr, se scrie diferit, mai greu. Îți trebuiește altă respirație. Mai lungă. Și curajul să duci la bun sfârșit textul (de zeci de pagini) pe care l-ai început. Mulți încep, însă, cu timpul, renunță.

Ce personalitate, carte, eveniment biografic etc., te-a influențat ca om și scriitor?

Ca om, probabil, nașterea fiicei. Ca scriitor, tot nașterea ei. Din cauza nopților nedormite și a oboselii excesive am început să scriu noaptea pe forumuri, mai ales, pe unul părintesc, de mame, care au născut în octombrie 2005. Primul meu text, în rusă, a fost scris și postat online, pe la 4 noaptea, când fata nu mă lăsa nicidecum să dorm. Atunci mi-au răspuns instant vreo 5 mămici, nedormite ca mine, cu iconițe hlizite, felicitându-mă pentru umorul din text, născut din disperare. Atunci am înțeles pentru prima dată că pot scrie bine când sunt disperată.

Spuneai într-un interviu „Mai degrabă cred în pasiune decât în talent. Când eşti pasionat, poţi crea lucruri frumoase, chiar dacă nu ai talent. Când eşti talentat, dar nu arde focul pasiunii în tine, nu faci nimic.” Îți păstrezi afirmația?

Da. Fiica-mea îmi spune că am talent la desenat. Dar desenul nu mă pasionează deloc. În schimb, arde în mine flacăra pasiunii pentru scris, deși n-am talent. Sper că am creat o carte frumoasă pe care vă invit s-o căutați la lansarea din decembrie. Încă nu cunosc data, ora și localul, am să vă țin la curent  prin facebook și prin blogul meu (blogdevineri.wordpress.com).

 

Vezi și


 

- Revista Allfun: Soacra Mică sau Lilia Calancea: L’amour, c’est compliqué

- Revista Rasputin: Lilia Calancea: M-am străduit să scriu o erotică dantelată

Țărăncuța Veselă: În pat cu Lilia Calancea…

- LIVE: Lilia Calancea în studioul UNIMEDIA

 

Despre Autoare


 

Lilia Calancea este o tânăre scriitoare născută în or. Strășeni, Republica Moldova. A studiat limbi străine, relațiile internaționale și traducerea specializată în relații internaționale la Chișinău, Nisa și Bruxelles.

A devenit cunpscută publicului din Republica Moldova prin articolele de blog scrise sub pseudonimul Soacra mică, obținând premiul Bloggerul anului la concursul Blogovăț 2009. După trei ani a renunțat la anonimat.

Îi place să citească și să recomand

Detaliile Produsului

Limba: Română
Coperta: Copertă moale
Pagini: 148
Editura: Pontos
Apariția: 2014
ISBN: 978-9975-51-598-6
Dimensiuni: 14,5 x 21,5 cm
Greutatea: 0.3500

Pareri

Bestseller.md îți mai recomandă: