Miracolul conștientizării Introducere în practica meditației

Disciplina esentiala

          Ieri Allen a venit in vizita cu fiul sau Joey. Joey a crescut atat de repede! Are deja sapte ani si vorbeste fluent in franceza si in engleza. Foloseste chiar putine expresii argotice pe care le-a prins de pe strada. Cresterea copiilor aici este foarte diferita de felul in care noi ne crestem copiii acasa. Aici parintii cred ca „libertatea este necesara pentru dezvoltarea unui copil”. In timpul celor doua ore in care Allen si eu discutam, Allen a trebuit sa stea cu ochii pe Joey. Acesta se juca, sporovaia si ne intrerupea, facand imposibila o conversatie adevarata. Eu i-am dat mai multe carti ilustrate pentru copii, dar s-a uitat putin la ele si le-a aruncat deoparte, intrerupandu-ne din nou discutia. Joey avea permanent nevoie de atentia celor mari.

          Mai tarziu, Joey si-a pus haina si a iesit afara sa se joace cu un copil din vecini. L-am intrebat pe Allen: „Ti se pare usoara viata de familie?” Allen nu mi-a raspuns direct. Mi-a spus ca, in ultimele cateva saptamani, de cand se nascuse Ana, el era capabil sa doarma oricat de mult. In timpul noptii, Sue il trezeste – fiindca este si ea obosita - si ii cere sa vada daca Ana respira normal. „Ma scol si ma uit la copil, iar apoi ma intorc si adorm din nou. Uneori ritualul se petrece de doua sau trei ori pe noapte”.

          „E mai usoara viata de familie decat cea de burlac?”, l-am intrebat eu. Allen nu mi-a raspuns direct. Dar am inteles. I-am pus o alta intrebare: „Multi spun ca, daca ai o familie, te simti mai putin singur si esti mai in siguranta. Este adevarat?” Allen a dat din cap aprobator si a mormait ceva cu voce joasa. Dar eu am inteles.

          Apoi Allen a spus: „Am descoperit o cale de a avea mai mult timp. In trecut, obisnuiam sa consider ca timpul meu era impartit in mai multe parti. O parte o rezervam pentru Joey, alta parte era pentru Sue, alta parte insemna ajutorul pentru cresterea Anei si alta pentru treburile casei. Timpul care mai ramanea socoteam ca este al meu. Puteam sa citesc, sa scriu, sa fac cercetari, sa merg la plimbare”.

          „Dar acum, incerc sa nu imi mai impart timpul. Consider ca timpul petrecut cu Joey si cu Sue este tot timpul meu. Cand il ajut pe Joey sa-si faca temele, incerc sa gasesc cai de a vedea timpul lui ca fiind propriul meu timp. Parcurgem lectia impreuna, ii impartasesc prezenta si caut sa fiu interesat de ceea ce facem in acel timp. Timpul rezervat lui devine timpul meu. Acelasi lucru se intampla in cazul lui Sue. Cel mai remarcabil lucru este ca acum am un timp nelimitat pentru mine insumi!”

          Allen zambea in timp ce vorbea. Eram surprins. Stiam ca Allen nu invatase asta din lectura vreunei carti. Era ceva ce descoperise el insusi in viata lui de zi cu zi.