Estuar

Estuar
69,00 MDL (14,43 RON)

Disponibilitate: Stoc epuizat

Descriere

Este poezia eului care parcurge prin estuar ultimul segment al itinerarului înainte de vărsarea în Marea Absenţei. „Înţelepciunea supremă este să ne obişnuim cu ideea de a muri”, zicea Eugen Ionescu. Împăcarea cu finitudinea este şi o împăcare cu sinele, cu insinele atemporal („pe mine mie redă-mă”).

De aceea, suferinţa extenuează până la estomparea senzaţiilor: „Cel care zace în mijlocul acestei săli cazone/ pare să se fi obişnuit în cele din urmă cu moartea;/ încet încet rictusul agoniei i se şterge de pe chip” (Obişnuinţă). Poetul revine la lirismul interiorizat de început, cu tot mai pregnante sonorităţi ermetice, amintind elegiile lui Nichita Stănescu. Agitaţia cotidianului politic se minimalizează, tonul devine grav, solemn, sentimentul este aparent eludat. Versul evidenţiază temperamentul de stirpe apolinică, tăind direct în fiinţa poeziei, fără suplimente figurative sau dezvoltări epice.

Un sentiment interior, greu de explicat organizează grafic poezia. Impresia este a unor nesfârşite eşalonări de instantanee menite să surprindă, să indice golul existenţial: „Agitaţie banală a hazardului, îngânare a nimicului e/ rodul spornic mistuit de abulia amiezii toropitoare.” (Riduri). Haosul exterior se resoarbe în aceste poeme pentru a alcătui criptic semnele sfârşitului tot mai dorit pentru că este considerată singura cale spre sinele întreg: „sunt o pală de reveneală uscată, o nuanţă ciudată de ocru/ prin care un duh al plecării anunţă de stingere” (Semne). Poetul se poate retrage în singurătatea turnului rilkeian, cultivând o poezie apolinică a lucrurilor absente, impusă să înregistreze ca un seismograf orice tresărire a conştiinţei aflate în anticamera neantului: „Cu un abur uscat pe gură/ invoc resemnarea condamnatului la moarte” (Soluţie). Dar oare depeizarea e singura soluţie?

În secolul fatalităţii spirituale şi alienării poetul poate juca un rol integrator, sugerând omenirii calea ieşirii din „criză de sens” şi relativism: „În grădina de minuni a poeziei/ poetul îşi biciuie carnea/ şi scoate pe gură o flacără albastră (Acherontia atropos). Într-adevăr, „În lipsa temeiului, sensul nu ţine/ exigenţele cad în incidenţa insignifiantului” (Riduri). Explorarea capacităţii raţiunii de a produce cunoaştere atemporală, raportarea permanentă la idealitatea fiinţei, curbarea sensului spre punctul de origine, reactualizarea stării de perpetuă desăvârşire sunt îndemnurile poetului Andrei Ţurcanu: „Sunt mut cu încăpăţinare/ şi neclintit/ ca piatra unghiulară de la temelia unei case/ în timpul cutremurului./ Rezistă? Nu rezistă?...” (Autoportret). Rămâne să ascultăm sau nu de ele.

Despre Autor

Andrei Țurcanu - nascut pe 1 septembrie 1948, in satul Cigarleni, Ialoveni. A absolvit Universitatea de Stat din Chisinau, 1971. Doctorantura la Institutul de Literatura M.Gorki din Moscova. Activitate: Cercetator stiintific, coordonator la Institutul de Istorie si Teorie Literara al ASM. Consilier prezidential. Profesor la Universitatea Pedagogica Ion Creanga din Chişinau.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, 2000.

Opera:
Martor ocular, critica, ed. Literatura Artistica, 1983;
Regasirea numelui,
critica literara
, Ch., 1990.

Detaliile Produsului

Limba: Română
Coperta: Copertă moale
Pagini: 140
Editura: Cartier
Apariția: 2008
ISBN: 978-9975-79-494-7
Dimensiuni: 13 x 19,5 cm
Greutatea: 0.2000

Pareri