Avionul Mirosea a Peşte

Romanul e scris, camusian, de la persoana I singular. Mihai Loghin, protagonistul, îşi mărturiseşte, printr-o ficţiune în ficţiune, propria istorie, care seamănă cu o trecere degradantă prin bolgiile infernului, la un capăt fiind penitenciarul, la celălalt aşteptîndu-l, ca o altă gură de capcană, casa de nebuni.

Proza nu omite nimic din scîrboşeniile prezentului: mafia tentaculară, ţinînd în ventuzele ei şi marii demnitari, dar şi victimele colaterale, mizeria care mînă peste hotare mai ales femeile, o viaţă sentimentală paralizată de sărăcie şi neputinţă, care anulează sau dedublează personalitatea, violenţa, mîrlănia ordinară etc., etc.

Toată istoria are ca fundal un plan virtual-mitic, profund simbolic, sugerînd prin seninătatea şi calmul blajinilor o alternativă pentru lumea păcătoasă şi feroce de aici. După „Cubul de zahăr“ (apărut 1991, o altă ediţie în 2005), Nicolae Popa e la a doua experienţă a prozei de proporţii.

Prin „Avionul mirosea a peşte“, scriitorul îşi verifică la modul practic certitudinea că doar romanul prezintă proba sigură a maturităţii unei literaturi şi că doar acest gen poate „încăpea“ viaţa în toate zvîrcolirile şi grimasele ei, de la tragic la trivial. În felul acesta, romanul nu e numai al prezentului, ci şi al viitorului, în el rămînînd cristalizată clipa efemeră de azi.